La ce trebuie să renunți si la ce nu

Există printre aspiranții la evoluția spirituală un concept eminamente fals, care își are sorgintea in căile de conduită asura sau demonice, conform careia sufletul întrupat ar trebui să fie total independent de trăirile si sentimentele semenilor săi aflați in iluzie si suferință. 

Aceasta este după opinia mea o interpretare greșită a unor învățături străvechi ce si-au dovedit vrednicia în timp. Este cazul învățăturilor creștine si yoghine, acestea din urma exprimate mai cu seamă de Sri Krasna in Bhagavad Gita, care recomandă uneori retragerea din lume in rugăciune si meditație, atenționând totuși că renunțarea la lume se referă la renunțarea la dorință si la atașamentul de rezultatele muncii tale, nicidecum renunțarea la sacrificiu, austeritate si dăruire. Acest ultim atribut si anume "daruirea" este foarte prost înțeles de unii aspiranți la spiritulitate, care tind a îmbrațisa o cale degenerantă, exprimată și printr-o carte, arătând o totală indiferență si lipsa de compasiune pentru oamenii in suferință, dar aflați cu siguranță pe calea lor evolutivă, primindu-și deocamdată unele lecții de viață foarte necesare. 

După opinia mea acești oameni nu trebuie abandonați, fie că sunt soția, copiii, rudele, prietenii sau pur si simplu unii locuitori din spațiul tău geografic. Abia după ce ți-ai făcut datoria, orientându-i prin exemplu personal si prin învățături înțelepte spre o cale  virtuoasă îți este îngăduit să te retragi. Să nu omitem aici nivelul de conștiință a celor pe care i-ai chemat in viața ta, care poate fi foarte redus la naștere si care poate fi doar ameliorat in această viață.

Iată motivul pentru care am numit acest blog "Conștiență", pentru că într-adevăr pe calea slujirii Divinității sau a Binelui se cer multe sacrificii si renunțare la dorințele personale, dar niciodată un om nu va sluji lui Dumnezeu fără daruirea de sine exprimată prin dragoste, empatie si milă. 

Poate aceste sentimente te pot afișa in ochii celor răi drept un om slab, dar tu trebuie să lupți până la capăt pentru a-ți găsi echilibrul între a rămâne viu, ca persoană, fără a cădea in cea mai cruntă depresie din cauza ignoranței celor din jur, si datoria pe care trebuie să ți-o îndeplinești pentru ușurarea suferinței acestora, transmițându-le o speranță infailibilă cu privire la viața veșnică a sufletului ce s-a dăruit Divinității. Căci doar prin această daruire sufletul se poate uni cu ea in existența cea lipsită de neajunsurile dependenței de materia grosieră.

Aceasta este după opinia mea datoria de căpătai a oamenilor de spiritualitate, si nu confortul si independența arogantă pe care unii o afișează, cu lipsa lor animalică de dragoste si empatie. 

Pentru a înțelege mai clar opinia mea vă rog să citiți si poezia "Prietenul din sine", înțelegând prin acest prieten Divinitatea, cea care este Binele in lumea materială, căci abia in lumea spirituală ea este dincolo de orice dualitate. Dar până acolo omul are de trudit aici, făcându-si datoria la locul său, contribuind fie prin muncă fizică, fie prin slujire religioasă in cadrul bisericii, fie prin descoperirea si transmiterea cunoașterii spirituale, in primul rând, si abia după aceea, cu discernământul necesar, a celei materiale.

Cunoaște-te pe tine însuți!

Prin bunăvoința lui Dumnezeu (Sinele) mintea mea a văzut Adevărul, si prin uneltele ei, cuvintele, ea l-a facut inteligibil. Cine are urechi de auzit sa audă!

Datoria primordială a oricărei ființe vii este sa se cunoască pe sine, adică sa se controleze pe sine, si in niciun caz sa încerce sa controleze materia exterioară exprimată prin persoane ori obiecte. Sinele superior sau suprem este omniprezent, nu e nici spațial si nici temporal; se află chiar si in vidul in care se spune ca nu e nimic. 

Sursele autorizate, la care si-au adus aportul  mii de oameni înțelepți pe parcursul a mii de ani, spun ca pentru a da jos învelișul iluziei ce te acoperă trebuie mai întâi sa meditezi la tine ca la ceea ce este omniprezent, indivizibil si etern. Meditând astfel vei realiza ca tot ce se schimbă, deși ai numit prin cuvântul "Eu", nu ești tu, ci doar materie sau obiect al simțurilor. Tu, din motive care țin de respingerea absurdului, ca de exemplu apariția materiei din nimic, trebuie sa fii in esență Spiritul vieții, nenăscut si neschimbător. 

Acest Spirit a fost numit Dumnezeu pe bună dreptate, deoarece el a dat oamenilor atat viața cat si lumina înțelegerii. Cât ne aflăm însă îmbrăcați cu această haină efemeră numită trup, ca sa nu mai fim cuprinși de iluzia falselor posesiuni, trebuie să închinăm acestui Spirit, sau Sursei, tot ce gândim, spunem sau facem. Este de maximă importanță acest lucru. 

Orice altă conduită va fi pricină de înlănțuire sub auspiciile unei karme nefavorabile, fie din cauza aroganței, fie din cauza fricii.

Altă explicare mai bună a Adevărului nu e posibilă deoarece prin ea ar trebui sa se admită că infinitul poate avea un punct de pornire in timp si spațiu sau ca ceva poate sa apară din nimic. 

Realizând că numai A fi nu are început nici in timp si nici in materie, ca înaintea oricărui punct material sau temporal luat ca reper este firesc sa mai fie un altul, tu vei înceta sa te mai gândești că ești trupul cu simțurile lui, ori mintea cu inteligența ei, pentru că toate aceste calități sunt nepermanente si schimbătoare. Ori ceea ce este schimbător, printr-o derulare rapidă a timpului, este si inexistent.

Vei afla astfel că există o metodă foarte simplă de a nu mai uita de Sine, spiritul inițial, identic cu Dumnezeul pe care îl adorăm, starea pură a ființei noastre care nu poate fi contaminată. Prin discriminarea permanentă a cuvântului "Eu" în legatură cu trupul sau mintea noastră noi chiar putem scăpa de iluzia identității cu Falsul ego (sinele material, individual, iluzoriu etc).

Făcându-ți un obicei de nezdruncinat din a spune: "Mintea mea" sau "Corpul meu" atunci cand mai înainte spuneai "Eu", conștiința adevăratei tale identități, chiar învelită de aceasta formă perisabilă si iluzorie, numită trup, nu va mai fi pierdută.

La finalul acestei lecții de cunoaștere a Sinelui, numită viață, vei pleca fie spre o nouă reîncarnare, mult mai fericită decât aceasta, intenționând să ajuți ființele vii rămase in ignoranță, fie te vei reuni cu realitatea spirituală eternă, căreia noi îi spunem Dumnezeu. 

Nu vă poticniți in acest cuvânt: reîncarnare. Religiile oamenilor conțin relatări mult mai neverosimile decât aceasta, iar despre univers deja s-a spus, si este un fapt recunoscut printre astronomi si fizicieni, ca nu este numai mai ciudat decat ne închipuim noi, dar este chiar mai ciudat decat putem noi a ne închipui. 

Intr-o singură asociere vei mai folosi cuvântul "Eu" , anume alături de verbul "a fi", propoziția cu subiect si predicat absolut: Eu sunt! In rest vei spune mereu: Trupul mea merge, Trupul meu face, Trupul meu creează etc, ori Mintea mea gândește, Mintea mea crede, Mintea mea consideră etc, nemaiconfundând aceste proprietăți schimbătoare cu Sinele. 

***Sursele care m-au inspirat sa scriu aceste rânduri - practica Raja yoga, Bhagavad Gita, Chimia si Fizica cuantică, o combinație foarte rară printre oameni. Lor li se adaugă Creștinismul, religia in care m-am născut, dar pe care nu l-am acceptat pana ce nu l-am cercetat, si pe care, spre deosebire de alți credincioși, nu-l văd deloc incompatibil cu yoga, fiind după opinia mea o formă foarte elevată de Bhakti yoga. Si cum se știe că nu există Bhakti fara Karma, nici Raja fara Bhakti, nici Jnana fara Raja, credința este universală, precum sunt dragostea si bunătatea, iar Dumnezeu este unul nu numai pentru toate religiile de pe Pamant, dar trebuie sa fie unu si pentru toate religiile din univers, trecute, prezente si viitoare.

Diferențele dintre religii se datorează condițiilor de viață a poporului in care a apărut, a surselor de hrană preponderente din mediul lui geografic si a climei. Trebuie sa vedeți aceste diferențe ca fiind omenești si alcătuite din cuvinte, iar paradoxurile si contradicțiile ce le conțin născute din nevoia de echilibru. 

Prin iluminarea minții veti vedea ca Dumnezeu este Unul, impecabil, neschimbător si curat, ca adorându-l pe El ne facem nouă bine, si ca e foarte înțelept să-i închinăm lui toate rezultatele muncii noastre, deoarece fericirea este spirituală si numai El poate sa ne-o ofere. 

Noi putem construi de șapte ori cele șapte minuni ale lumii, putem ridica zgârie nori care sa sfideze cerul, putem să ne cuibărim in cele mai luxoase palate de pe Pamânt, dar dacă nu vrea Dumnezeu sa obținem o satisfacție emoțională din munca ce am făcut-o, noi nu ne alegem cu nimic.

Notă:

Nu vă pot oferi dovezi materiale in sprijinul celor afirmate in acest articol, pentru că este ca si cum aș chema falsul sa-mi întărească spusele, dar mă miră lipsa de inteligență a oamenilor, care nu fac legătura dintre iluzie si un fapt dovedit științific, anume că atomii sunt spațiu gol, o energie mentală mai concentrată - nucleul atomic, in jurul căreia se învârte cu viteza luminii una mai difuză - electronii. 

Cand vom accepta faptul ca prin prezența observatorului (a ființei vii) forma atomului se schimbă prin adăugarea unei cantități de energie foarte mică numită cuantă vom realiza că universul aristotelian sau chiar newtonian in care am crezut pana acum nu există. 

Există numai Sinele (Observatorul) si capacitatea lui de a crea Maya (sau energia iluzorie), din motive pentru care sinele individual, aflat deja sub puterea acestei iluzii, nu poate sa raspundă. 

In concluzie din Sinele absolut, cea mai mică particulă a creație, pe care fizicienii nu au descoperit-o inca, dar pe care încetul cu încetul o vor bănui, căreia i se va putea spune Divinul, de exemplu, cu masa 0, dimensiune 0, dar cu energie infinită, prin capacitatea ei de proiecție iluzorie, sau Maya, s-a născut un sine individual, regăsit în formele biologice de pe Pământ in primele amoebe, iar acestea prin evoluție și-au dezvoltat un corp fizic si o minte proprie tot mai evoluate pana ce au ajuns la mamiferele de azi inclusiv omul. Corpul are ca proprietate principală simțurile, cele care contribuie esențial la procesul de supraviețuire, dar si la decăderea în prostie si întuneric, atunci cand satisfacerea lor e socotită principalul scop al vieții, iar mintea are memorie și inteligență, calități cu care putem descoperi drumul de întoarcere înapoi acasă in Ființa pură. 

Cu aceste cunoștințe vă puteți privi viața si prioritățile din alte perspective.

Esența tuturor învățăturilor spirituale

Scopul suprem al oricărei ființe vii este realizarea formei personale a Ființei absolute sau altfel spus a Divinității. 

Prin această realizare diferența între ființa individuală și Ființa absolută se anulează. 

Precum s-a mai spus, în univers totul tinde să se compenseze; orice creștere este urmată de o descreștere, orice extremă o revigorează pe cealaltă, o direcție este anulată cu opusul ei, totul și orice tinde să se reașeze în echilibru. Factorul fizic tinde să se compenzeze cu factorul psihic (aici cu sensul de spirit) . 

Când materia fizică abundă psihicul suferă, iar cand psihicul exultă materia fizică se diminuează. 

Ființa care muncește pentru a-și spori posesiunile materiale ajunge la suferință emoțională, ființa care își slujește interesele spirituale ajunge să dețină din ce în ce mai puțină materie. Încercarea de a le obține pe amândouă în aceeași măsură este absurdă - una o anulează pe cealaltă. Doar stăpânirea factorului psihic poate ține în echilibru ființa. În materia fizică nu se poate avea încredere deoarece aceasta este similară cu dezordinea și haosul. 

Omul înțelept nu-și slujește haina ci se slujește pe sine - sufletul. De bună voie el adoptă o viață ascetică. Nu urmărește să-și fericească haina ci să se fericească pe sine.

El renunță conștient la interesul pentru materie și implicit pentru tehnologie, lux și confort de îndată ce observă ca acestea îi adâncesc nefericirea. 

Abundența materială și fericirea sunt imposibile împreună. Ființa ascetică tinde spre realizarea formei personale a Ființei absolute unitare, pe când ființa lacomă și dezordonată tinde spre realizarea ființei demonice divizate.

Ființa ascetică întelege că abundența materiala și cuceririle tehnico-științifice o limiteaza, pe când lipsa posesiunilor și simplitatea îi deschid calea spre puteri noi și neobișnuite. 

Cele mai importante și primele pe care ea le obține, odată cu realizarea Ființei absolute în formă personală, sunt următoarele: 

1.Capacitatea de a se hrăni cu lumină, 

2.Capacitatea de a zbura/ deplasa cu viteză din ce în ce mai mare, până la instantanee, 

3. Capacitatea de a vedea punctele de compensație inferioare și superioare ale fenomenelor, adică locul de unde direcția lor se inversează pentru a se restabili echilibrul în univers. Prin acestă putere ea poate acționa la momentul opurtun pentru obținerea libertății și fericirii personale. 

Urmează alte capcități minore precum: telepatia, telechinezia, invizibilitatea samd. 

În concluzie ființa interesată de posesiuni și plăceri materiale rătăcește între naștere și moarte, prin lumile demonice, pe când ființa interesată de starea psihică, care în fond e sinele său, realizează forma personală a Ființei absolute.

Trecerea de la interesul pentru latura materială la interesul pentru latura psihică nu poate să apară decât ca rezultat al înțelepciunii, -  acea înțelegere subtilă obținută din combinarea cunoașterii subconștiente, conștiente și supraconștiente.

Odată cu realizarea Ființei absolute în formă personală ființa individuală taie legăturile cu orice altă ființă, obținând din sine tot ceea ce înainte obținea din relațiile cu alții. Desigur aceasta ființă divină nu mai este o ființă socială, dar ea nu resimte nicio lipsă pentru că ea știe deja ca membrii unei societăți sunt oglindirile singurei ființe care există, pentru a se observa și recunoaște pe sine ca Ființă absolută.

V-am oferit în această scurtă expunere, într-un limbaj cât se poate de nepretențios, esența tuturor stiințelor ezoterice.

După ce veți fi citit-o, dacă sunteți măcar și la punctul minim al receptivității spirituale veți ști care e prioritatea voastră absolută și pașii ce îi aveți de urmat. 

Evoluția este un proces ermetic și individual, foarte greu de definit și totodată imposibil de transmis de la o ființă la alta. În acest sens oamenii se pot ajuta foarte puțin între ei, pentru că în fapt pentru crearea unei ființe cu un psihic foarte puternic, demn de  ființa divină, trebuie să existe foarte multă opoziție și fricțiune. Această opoziție poate să vină din exterior sau poate proveni din interior, în cazul persoanelor care duc o viață ascetică. 

Un mediu mai sănătos pentru evoluție s-ar putea crea dacă forțele combinate ale conștiinței din politicieni, oameni de știință și mass media s-ar uni pentru a opri tăvălugul economiei de consum - cea mai monstroasă expresie a lăcomiei, care ne coboară tot mai mult in Tamas guna dar ne ucide încetul cu încetul și planeta. 

Astfel s-ar putea crea un mediu mai sănătos, unde, cu ajutorul practicilor ascetice, conștiința și bunul simț s-ar încetățeni, iar omul ar înțelege ca toate puterile ce i le oferă tehnologia el le are deja în sine, trebuind doar să le activeze. Ar înțelege că nu are nevoie, de exemplu, de o combinație monstroasă de elemente chimice, preponderent metalice, pentru a conversa cu alte persoane aflate la distanță, a zbura,  a se vindeca de boli sau a se hrăni.

Tindem să trecem de la animalitate la robotizare. După toate dramele istoriei cu Omul maimuță, Epoca de piatră, Antichitatea sângeroasă, Evul mediu fetid, Capitalismul  sălbatic și Comunismul utopic am ajuns acum la Cvilizația Metalului - elementul rece și lipsit de conștiință care intră tot mai mult în corpul omului... 

Quo vadis, homine? 

Ordinea și dezordinea

Cele explicate în articolul ce urmează eu le-am observat de mult, dar mintea mea refuza să accepte această situație neverosimilă, căutând mereu și mereu alte soluții.

Așadar în univers totul tinde să se compenseze. Ordinea cu dezordinea, câștigul cu pierderea, sănătatea cu boala, puterea cu slăbiciunea samd.
În cazul relației noastre în general dezordinea din voi este din cauza ordinei și conștiinței prea înalte din mine. De mult timp eu nu mai am nicio îndoială și nicio frică din cauza mea, dar pentru că am devenit o ființă supraconștientă, iar una din principalele trăsături ale acestor ființe este capacitatea de a se pune în locul altcuiva, am suferit enorm din cauza voastră, a alegerilor voastre proaste, într-un cuvânt a lipsei voastre de înțelegere și conștiință. V-am văzut cursul pe traiectoria degenerării continue, carnivori cu foarte puțină conștiință, spre o bătrânețe și o moarte fără speranță, după o viață din care nu ați înțeles nimic. Admit acum că lucrurile acestea se referă la o anumită unitate de timp și ele se pot schimba, pentru unii. Dar totodată cred că din cauza prezenței și intervenției mele lucrurile nu sunt deloc în avantajul vostru.
Nu există decât o singură soluție, aceea de a ne depărta unii de alții, de a vă lăsa să decideți singuri, făcând greșeli peste greșeli poate încă mult timp de acum înainte, dar în cele din urmă de a vă descoperi conștiința în felul vostru unic și irepetabil. Așa veți putea obține libertatea divină, cea mai mare bucurie a vieții.
Desigur ne vom mai întâlni uneori, dar nu trebuie să ne mai dezvăluim înțelegerea ori să ne dam sfaturi vreodată, pentru că conștiința și ordinea dintr-o ființă nu se transmite celor din jur, cum s-a crezut, ci pentru a ține universul în echilibru îi deposesdeaza pe cei din jur de puterile lor și îi aruncă în inerție.

"Carnivori cu foarte puțină conștiință" este poate o expresie foarte dură, dar este realistă și binemeritată, pentru că există o relație foarte strânsă între inconștiență și consumul de carne. Atunci când o consumi tu faci o anume ordine în tine, astâmpărându-ți foamea, dar cu prețul celei mai mari dezordini posibile - deposedarea de viață a unei alte ființe. 

Această înțelegere subtilă și supraconștientă a lucrurilor este și motivul pentru care am respins pe foarte mulți dintre voi, atât din mediul fizic cât și online, când poate voi ați fi vrut să conversați cu mine. Vă rog să nu vă simțiți ofensați! A fost un fel paradoxal de a vă face bine, oferindu-vă șansa de a obține conștiința și ordinea în felul vostru particular și irepetabil. Educația mea pământească ar vrea să vă fiu simpatic, dar supraconștientul, mult mai puternic, mă îndeamnă spre acțiuni și cuvinte care să vă irite ca să mă respingeți. 

Ideile de mai jos, apartinând unui om de știință, pe baza observațiilor mai multor fizicieni din întreaga lume, sper să vă ajute să acceptați și să înțelegeți acest incredibil adevăr.

Digi24 Dezordinea entropie
LIVE
HOME  Știri  Sci-tech 

Ora exactă crește dezordinea din univers.
Paradoxul explicat de Cristian Presură
30.05.2021 15:43 time

Cu cât un aparat de măsurare a timpului este mai precis, cu atât contribuția la dezordine universală este mai mare.
Dezordinea din univers pornește de la ora „prea” exactă, spun oamenii de știință. Cu cât un aparat de măsurare a timpului este mai precis, cu atât contribuția la dezordine universală este mai mare. Fizicianul Cristian Presură a explicat acest paradox la Digi24.

„Este oarecum un paradox, pentru că vrem să avem un ceas care merge foarte precis și cu toate acestea trebuie să creăm în altă parte dezordine. Și asta ține, în fizică, de legea entropiei. În fizică, numim dezordinea entropie. Legea aceasta spune că tot universul, toată dezordinea care este în univers, trebuie să crească”, a spus Cristian Presură.

„De aceea, dacă într-o zonă din univers facem ordine, atunci automat, în altă zonă din univers trebuie să fie și mai multă dezordine, pentru că dezordinea trebuie să crească”, a adăugat el.

Fizicianul a făcut o analogie cu viața unei familii.

„Eu îmi aduc aminte de copiii mei, când făceau curățenie în cameră. Și când intram în cameră era curățenie, dar știam că sub pat se găsește dezordine, pentru că multe lucruri le puneau sub pat. Cam asta este legea și pentru univers”, a explicat Presură.

„Este un echilibru către o dezordine mai mare. În viitorul univers, unii cercetători prezic că am putea avea așa-numita moarte termică a universului, în care dezordinea este așa de mare și particulele sunt așa de îndepărtate unele de altele, încât nu se mai întâlnesc și rămân singuratice”, a explicat fizicianul.

De câte ori măsurăm timpul, nivelul entropiei crește.

„Acest lucru a fost măsurat recent experimental. Pentru că atunci când măsurăm timpul, noi creăm local ordine. Și cu cât vrem să măsurăm mai bine timpul, cu atât ordinea pe care o creăm este mai mare. Și atunci, în altă parte de univers, trebuie să creăm mai multă dezordine, pentru a compensa ordinea pe care am creat-o local”, a mai spus Presură.

https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/ora-exacta-creste-dezordinea-din-univers-paradoxul-explicat-de-cristian-presura-1542797

Deryzor în pelerinaj la sfântul munte

(parabolă revizuită din cartea  Aventurile lui Deryzor)


Deryzor aflase că la munte aerul este mai tare.
— Unii oameni chiar şi-au spart capul de el, îi spuse un vecin, plin de intenţii bune. Ei spun că sînt pietre, dar tu să ştii că totul este aer.
— Sigur că da, răspunse Deryzor, o să mă duc să privesc, căscînd gura. Eu cred că astfel te hrăneşti şi în consecinţă acumulezi învăţătură.
— Cu gura căscată?! Dar nu poţi vorbi. Cum o să-ţi exprimi înţelegerea?!
— Dacă o am este inexprimabilă, dacă nu o am cum aş putea s-o exprim? Pe drum s-ar putea mulţi să m-asculte, dar Dumnezeu ştie dacă ascultîndu-i pe alții faci ce este bine...
— Vorbeşti de parcă te-ai duce în Hades. Doar te duci în pelerinaj… Poţi să întîlneşti acolo oameni iluminaţi, pentru că muntele e mai aproape de cer. Tu crezi că cei care şi-au cîştigat acest renume au trăit în zadar pe înălţimi singuratice?!
— Ştiau ei ceva, dar n-au spus niciodată totul din lipsă de cuvinte și instrumente.
— Se spune că aveau doar un bol şi un toiag. Se căţărau pe stînci şi stătea nemişcaţi laolaltă cu ele. De aceea nu i-a văzut mulţi trecători…
— Am auzit că şi astăzi stau tot pe acolo. Plec în munte, căci vreau să-i caut. Totuşi e curios că din atîţia oameni care se duc aproape regulat pe munte în drumeţii misterioase
şi adînci nimeni nu i-a mai văzut, căci n-am mai citit nici un articol în ziare despre ei.
— Poate s-au făcut apă şi au curs în mare?!
— Da, dar şi apa se evaporă şi ajunge iar pe creste de munte. Trebuie să se fi întors înapoi! Voi încerca să-i găsesc, spuse Deryzor, plin de speranţă.
Cîmpiile s-au întins cît au putut, dealurile s-au opus din răsputeri despărţirii de tovarăşul lor drag. Au încercat să-l reţină cu cele mai înflorite privelişti şi cele mai frumoase rîuri, limpezi ca lacrima viţei-de-vie, pomii şi-au scuturat roadele cu nespusă dărnicie dar paşii lui Deryzor nu s-au oprit.
La poalele munţilor s-a întîlnit cu pietrele căzute de pe coamele timpului, ruginite de muşchi, pufoase ca o pernă, îmbiindu-l să se culce. Ca să-l oprească cerul a vărsat ploaie-nspumată şi albia pîraielor a luat aripi ameninţătoare din aşchii de brad, ascuţite ca săbiile heruvimilor. Stîncile au devenit negre ca ochii celor fără de răsărit!
Lumina se ascundea de străini, căci munţii nu voiau s-o lase să plece, lăsîndu-i întunecaţi. Învăţătura înţelepţilor trebuia să rămînă în locurile liniştite, altfel ea s-ar fi transformat în cuvinte. Din cuvinte se nasc interpretările, şi din interpretări războiul. Învăţătura trebuia să rămînă pe crestele munţilor!
Asta era porunca divinului şi pentru asta ei fuseseră crescuţi din inima vieţii care nu se opreşte niciodată să bată.
— Tu nu vei putea duce vreodată cunoaşterea la marea cea întunecată, acolo unde simţurile sînt încinse de căldura trupurilor care se învălmăşesc. Acolo totul este materie, nisip încins de focul emoţiilor. Cunoașterea nu o poţi lua dar tu poţi rămîne…
Dar Deryzor nu a vrut să rămână deocamdată și s-a chinuit să rupă măcar și o unghie din roca aceea misterioasă ce purta cunoaşterea. A luat numai praful în cele din urmă şi s-a întors în satele și orașele de cîmpie.
S-a întors ca să cunoască întoarcerea şi a răsuflat aerul înălţimilor peste casele oamenilor, covîrşiţi de griji şi de trebi.
A rămas cu obiceiul de a-şi căra răsuflarea cu băgare de seamă să nu o piardă pe drum, şi este fericit dacă înviorează cu ea măcar și o singură fiinţă rătăcită, redîndu-i speranța.
Deryzor este fericit printre fericiți și trist printre triști. De aceea Deryzor este omul.

Tatăl şi fiul

(parabolă revizuită din cartea Aventurile lui Deryzor)

— Ce te roade fiul meu? rosti Dumnezeu, clătinînd din cap în sens cît se poate de metaforic, deoarece, vă daţi seama, el nu putea să aibă cap ca toate capetele, în pericol uneori să se spargă. El a fost destul de precaut dintotdeauna şi nu s-a afişat niciodată în vreun fel, mai cu seamă cu această ordinară podoabă. Iar te văd întunecat de parcă ţi-ar face plăcere să suferi. La fel de mult ca soarta fratelui tău mă preocupă soarta ta şi dacă aş putea să-ţi şterg măcar și pentru o clipă întunecimea din privire aş face orice, numai să nu pun în pericol echilibrul vieţii şi al universului. Știu că vrei să mă convingi că ai dreptate; după cum văd iarăşi vrei să discutăm pe marginea acestui subiect… Nu vreau să adaug tristeţe mai multă inimii tale sfîşiate, suferinţa ta e cea mai mare pedeapsă pe care ai dăruit-o lumii şi cu ea te hrăneşti zilnic cu nesaţ... 

Spune-mi dar ce te roade, căci văd, după săbiile pe care le scoţi din ochi, că la celelalte focuri care te ard s-a mai adăugat unul.

— E vorba de robul tău, Deryzor, tată. Mi-ai lăsat lumea s-o pun la încercare în fel şi chip, ai spus că nu mă vei obstrucţiona cu nimic…

— Cum aşa fiul meu?! L-am binecuvîntat eu pe Deryzor mai mult decît pe ceilalţi oameni? Ai fost de faţă la naşterea lui. Am făcut eu ceva deosebit?… Pămîntul se învîrte după legile tale... Încă de la început ţi-am spus că nu o să mă amestec în creaţia materială, căreia eu nu i-am prevăzut nicio noimă. Dar tu te-ai încăpăţînat, ca de obicei, şi ai spus că îmi vei demonstra că există ceva superior vieţii în sine.

Am văzut cum ai tresărit cînd Deryzor s-a născut. Dar am făcut eu să fie vreo tresărire în ceva?! Parcă ai vrea să-mi spui că eu sînt vinovat că în sistemul tău s-a strecurat o eroare şi din nebuneasca lui complexitate, întru totul după voia ta, ai ajuns să greşeşti.

Tu ştii că expresia "robul meu" este o metaforă. E chiar viaţa mea care a coborît în creaţie prin cel născut din mine şi tu în acest sistem eşti stăpîna ei.

Îl urăşti nebuneşte acum, dar eu știu că nimic nu e veșnic și te vei schimba, de aceea întotdeauna te-am iubit la fel de mult ca pe el. Știi că în mine nu există cantitate. Mă poţi acuza de orice dar nu şi de părtinire!

— Mă enervează la culme orice discuţie cu tine. De cîte ori plec de la tine jur să nu mă mai întorc niciodată. Cu o furie nebună extind cosmosul cît mai departe de sine şi-l împroşc spre depărtări, în particule nenumărate. Eoni fără număr concep stratageme cu care să te prind în greşeală…

— Fiul meu, de ce te chinui?! Înţelege că greşeala există numai în mintea ta, cea care judecă. Eu sînt spirit pur... Unde ar putea să stea în mine greşeala?!

— Spui că nu eşti amestecat în menţinerea echilibrului cu care Deryzor străbate creaţia. Dar cum face?

Eu, cel care ofer înțelegere și logică minții umane, nu pot înțelege... 

— Ţi-am spus de atîtea ori că Spiritul vieţii nu poate fi şters. Cînd binele şi răul se anulează prin echilibru perfect apar oameni ca Deryzor. Mă acuzi pe mine pentru nemulțumirile tale, dar să știi că nu eu am făcut asta. Acţiunea ta face ca lucrul acesta atît de rar în univers uneori să se întîmple... 

— Răbdarea lui mă face să disper! Nu-mi place să-ţi cer, dar oricine poate greşi o dată. Îl voi lăsa în pace pentru totdeauna dacă mi-l dai să-l mai nasc o dată. Orice greşeală are o rezolvare!... Îţi dai seama cît de furios sînt să recunosc în faţa ta că pot să greşesc?!

Ştiu de ce şi-a păstrat spiritul pur acest om atât de special. Fratele meu i-a dat binele în creaţie cît a vrut, eu i-am dat răul cît am putut. Ştii că nu protejez pe nimeni şi nu iert nimic. Dar, ce Dumnezeu!, deşi oamenii tind să spună: ce dracu!, cum s-a întîmplat ca dintr-atîtea numere cîte conţine infinitul, eu să-i dau răul exact cît fratele meu i-a dat binele, astfel încît dualitatea să se anuleze şi el să tindă spre spiritul pur?!

Dacă eroarea asta se mai repetă se prăbuşeşte universul meu!… Ştiu că fratele meu coboară adesea pe Pământ să-i învețe pe oameni dragostea, sentiment pe care eu nu l-am simțit niciodată și nici nu cred că există. Eu cred că ceea ce numiți voi dragoste este dorință a simțurilor și atât. Pe el l-ai convins dar pe mine, nu!

— Dragul meu, scuturăm iarăşi praful de pe cărţile vechi. Ţi-am dat libertate maximă, căci eu nu am nici un motiv să constrîng. Ai tulburat prin vicleniile tale chiar și mintea credincioșilor mei pentru scurt timp. Ai spus despre Iov că este robul meu şi mi se închină numai din interese materiale. Dar el nu era robul meu pentru că eu nu am nevoie de robi. Dar oamenii, în schimb, au nevoie de un Spirit protector care să le ofere încredere în inima lor. 

— Ha, ha, rîse fiul drăceşte, m-am amuzat copios atunci şi citesc cu plăcere infernală acea parabolă, mai ales acele fragmente în care eu am strecurat minciuna, șoptindui-o la ureche scriitorului biblic.

— Mda, ai înşelat oamenii cu  perversitate, încurajîndu-i să se închine în primul rând pentru a fi răsplătiţi material. I-ai făcut tot mai încăpăţînaţi şi mai dificili, amestecînd lucrurile în oale otrăvite, înşelîndu-i cu plăcerile simţurilor… Acum ce mai dorești?! Spune-mi deschis, căci ştii că

trăieşti pe suportul meu, şi dacă vreau oricum pot afla.

— Da, ştiu că tu nu poţi fi păcălit, de aceea, franc, îţi voi spune ce vreau.

A fost uşor să păcălesc atunci lumea. Aproape nimeni nu s-a întrebat de unde am apărut eu. Proştii au crezut că am apărut din ceva ce nu este din tine. Mă bucur totuşi că eu i-am educat pe proşti, unul pentru altul. Au citit printre rînduri şi s-au mulţumit cu firimiturile pe care eu le-am lăsat să cadă.

Povestea este consemnată și în ceea ce se numește acum Chandogya upanishad, unde tu, sub numele de Prajapati, ca parinte al vieții, i-ai instruit pe demoni și pe zei cu privire la cunoașterea sinelui. Bineînțeles, eu sunt de partea demonilor, și cred în continuare că trupul este sinele, ceea ce voi încerca în viitorul omenirii să dovedesc prin cercetarea științifică asupra materiei și prin confortul oferit de tehnologiei. În fine, în strategia mea s-a strecurat o eroare, dar am s-o repar...

Oricum oamenii dintotdeauna au căutat comoditatea şi s-au învelit în puf într-o beţie de simţuri confuze. Nici măcar nu s-au întrebat cum cineva poate să facă ceva dacă nu are acea capacitate din Spirit. Au crezut că stoicismul şi puterea lui Iov de a suferi toate dezastrele sînt realizări materiale, şi de atunci au început şi mai cu foc de la mine din iad să-şi fardeze chipul și persoana. Au văzut o realizare acolo unde nu ar fi fost decît intervenţia divinului, în slăbiciunea lui eventuală, de a fi părtinitor în susţinerea creaţiei materiale, care se învîrte în jurul ei şi în afară de susţinerea mea nu poate duce la nimic. Nu le-a fost evident că era vorba de credinţa în propria lor minte deja contaminată. Nu le-a fost evident că Iov nu ar fi putut rezista decît dacă tu nu i-ar fi dat putere să o facă. Iar răsplata pe care a primit-o, conform poveştii, a fost de tot rîsul. Zice-se că tu l-ai binecuvîntat, ca răsplată pentru credinţa lui, cu şi mai multă materie, cu alte soţii şi alți copii cu care să-şi îmbete simţurile, neştiind, sărmanii, că tocmai din această cauză fiinţa omenească nu-şi poate regăsi liniștea sufletească, din cauza iadului care o arde şi care naşte drumuri noi şi coordonate nenumărate…

— Da, rosti Dumnezeu, te-am lăsat să faci ce vrei pe suportul vieţii, aşa cum am promis, pentru că e un pas înainte chiar să te bucuri de răutate. Dacă fratele tău este bucurie, ori de cîte ori te poţi bucura de ceva lucrezi împreună cu el şi mai există speranţa de a renunţa şi de a te întoarce acasă…

— N-am epuizat toate coordonatele existenţei, mai sînt infinităţi de posibilităţi prin care mi-am pus mintea să caute. E adevărat că sînt obosit, dar ura îmi dă energie să mă ridic iar şi iar. Oamenii încă nu ştiu ce e răul! O să-i fac să regrete amarnic că nu s-au închinat în faţa mea şi numai a mea! E ca dracu’!, pardon, e aşa ca mine, deşi stăpînesc întreaga materie nu pot face ca spiritul tău să mă îndreptățească.

E atît de greu pentru tine să înţelegi că eu sînt puterea pe Pământ?! Lasă-mă pe mine să conduc, eu sînt energia creatoare, eu sînt viitorul!

— Uită-te ce spui, fiule. Te-ai îndrăgostit de durere şi nu poţi să concepi viaţa fără ea. Dar viaţa nu e durere. E adevărat, nu e nici bucurie! Viaţa este ceea ce este: curgătoare, completă și desăvârșită, acceptă asta!

— Nu! vui năprasnic Răul, înnebunit de prea multe gînduri care se băteau cap în cap, cum li se întîmplă tuturor celor care se gîndesc prea mult la cîștigurile materiale... Nu înainte de a îndrepta greşeala pe care am făcut-o cu Deryzor! Mai mulţi ca el şi lumea îmi va vrea binele cînd eu, dintotdeauna, am vrut să-mi vrea răul. Riposta pe care oamenii au dat-o răului a fost energia prin care eu am trăit. Fără lupta împotriva răului eu ajung dezarmat, fără să fiu ucis mereu cu ură extremă eu nu mă pot naşte în fiinţe tinere, care să mă ducă mai departe.

— Şi ce ai de gînd să faci? îl întrebă Dumnezeu pe cel care de o veşnicie suferă mereu. Vrei să-l deposedezi şi pe Deryzor de toate bogăţiile lui? spuse Dumnezeu, rîzînd părinteşte. Vrei să-i iei hainele de pe el pe care oricum nimeni nu le vrea?! Vrei să-i iei banii pe care oricum nu i-a avut niciodată?! Vrei să-i iei soţia şi copii pe care niciodată nu i-a avut în realitate?! Ce vrei să-i iei bietului Deryzor?

— Nu! Să fiu al dracului, dacă vreau să-i iau ceva!

— Nu vrei să-i iei nimic?! spuse Dumnezeu, rîzînd parintește. Atunci pur şi simplu devii bun. Renunţi?!

— Ba nu, n-ar mai fi mintea o drăcie în cei ca mine dacă n-aş mai avea soluţii în tolba mea cu săgeţi otrăvite.

— Hm, clătină Dumnezeu din capul său metaforic, defel de vreo culoare sau formă. Atunci ce vrei să faci?

— Ce vreau să fac?… Vreau să-i dau de toate, cele mai dulci lucruri şi nenumărate, aşa cum n-am dat nici mamei dracului, care numai în cazul meu special este creaţia mea. Am greşit că lui nu i-am dat nimic! El este unul dintre aceeia care a învățat să nu-și dorească nimic pentru a fi fericit și s-a bucurat cînd i s-a luat. Aşa ceva nu am putut să concep! Nu am mai întîlnit om care să nu se înfurie din cauza lipsei, n-am mai întîlnit om care să nu te înjure măcar în cele mai ascunse unghere al minţii lui de greutăţile pe care le trăieşte. Atunci cînd oamenii au făcut-o m-au socotit una cu tine şi am fost satisfăcut. Se rugau la mine să le dau şi mă numeau cu numele tău.

Voiau sănătate, copii, aur, dolari, cîştiguri la loto, curve, soţii de acelaşi sex… Doamne! Cît am mai rîs! Clocoteam de hohote înfundate ca sîngele care gîlgîie în gâtul unui porc înjunghiat. Simţeam clar lama cuţitului intrînd în gîtul sau inima omului în care mă aflam şi mă bucuram nespus de această durere enormă. Dar cu Deryzor am dat greș. L-am considerat prea prost şi această tendinţă desigur s-a răspîndit prin toţi oamenii. Şi cînd colo el a început să planteze florile vieţii prin iadul meu. I-am dat răgaz să mediteze neobstrucţionat şi el a dăruit nimicului fericire sau, cel puţin, un echilibru care nu exista în planurile mele. Îţi dai seama ce înseamnă asta? - Recunoaşterea faptului că se poate trăi numai cu spirit, zdruncinarea muncii mele de o eternitate, victoria ta asupra mea. Ştii ce înseamnă fiul care nu îşi poate depăşi tatăl? Moartea minţii individuale, încetarea raţiunii ei de a exista…

— Ciudat de-ncurcată mai e mintea asta a ta, pe care nu o invidiez deloc, spuse Dumnezeu cu mirare. Aşadar ce vrei să faci cu bietul Deryzor, mai concret?

Nu am de ce să-l apăr pentru că el este o idee, ştii bine. El nu poate muri în realitate, ca orice ființă vie, dealtfel, căci fiecare reprezintă doar o idee în materie.

— Pentru prima dată eu, cel care iau, am să dau: simţuri încinse ca jarul pe care stă bărbatul cel mai viril înconjurat de cele mai frumoase femei, bani pe care nici cei mai dăruiţi bancheri muncii lor nu ar putea să-i

numere vreodată, copii frumoşi şi mulţi cîtă frunză şi iarbă, pămînturi întinse pe care turmele lui nenumărate să pască pentru ca el să aibă carne să se-ndoape zi şi noapte. Orice lucru pe care mintea poate să-l conceapă pentru plăcerea ei îi voi da cu dobîndă, tot universul i-l voi oferi să-l străbată în lung şi în lat, endorfinele vor galopa prin trupul lui cu o viteză nebună şi-i voi da şi putere să le ducă, mai abitir decît unul care şi-a injectat un sac de heroină…

— Şi ce speri că vei face cu asta?! rosti Dumnezeu, privind ţintă la fiul său transformat într-un vulcan de răutate nestăvilită.

— Nu ți-e clar?! Îl voi face să uite Viaţa, laolaltă cu ceilalţi oameni. Pe orice va pune mîna se va transforma în aur. Îl voi lua încet. Cu afaceri mici îl voi bucura la început. Apoi cu cît mai mari. Îi voi da toate pămînturile din Pipera, apoi Manhattan-ul şi toată coasta de Est, apoi îi voi da California şi pe gigantul Microsoft; apoi Luna, ajungînd acolo cu sonda spaţială Apollo, cea care nu a ieşit mai mult decît cîteva sute de metri în faţa unui hangar din deşertul Nevada, apoi îi voi da pe Marte, că-i mai apropiată, pe Jupiter şi pe Pluto, să-şi facă casă de vacanţă unde pofteşte, galaxie după galaxie îi voi da şi în jurul cozii în care se învîrte cîinele toate vieţile îşi va trăi. Asta vreau să fac, rîse cel din Unul născut, drăceşte.

— Eu n-am vrut să te naşti în materie, oftă Dumnezeu fără oftică, pentru că el era sigurul care ştia cu certitudine că

toate acestea se produceau în minte.

Şi dracul s-a ţinut de cuvînt. I-a dat lui Deryzor tot ce-a zis şi altele pe care încă nu le-a zis niciodată. Şi-a amintit tot ce ştia şi s-a întrecut pe sine, cel care era pe jumătate, şi a ajuns bun pe nesimţite, căci era atent doar cum să-şi pună planul să funcţioneze ireproşabil.

Apoi s-a uitat spre materie satisfăcut de drăcia lui şi l-a căutat pe Deryzor, aşteptîndu-se să-l vadă istovit de griji nenumărate, încîlcit în mlaştinile organice ale pămîntului, plin de fluide ca în chinurile facerii.

— Am dat tot ce-am putut!, şi-a zis. Creaţia mea acum trebuie să fie desăvârșită! Şi şi-a eliberat privirea asupra întregii existenţe, aşteptîndu-se să o vadă mai mare decît a putut să o vadă vreodată.

E important să-l văd pe Deryzor captivat de plăcerile puterii într-o beţie în afară căreia să nu mai fie nimic, sau apăsat de cele mai negre griji cu privire la viitorul său pe tronul puterii. Important este să fie captat cu desăvîrşire de gîndirea sa, îşi spuse dracu’, și să fie pe deplin dăruit acţiunii.

— Stai tată lîngă mine, să-mi vezi desăvîrşirea, spuse el către Dumnezeu, o viaţă de om pentru noi e doar o clipită.

O, dar nu se poate!… Explodez peste univers şi-l fac o infinitate de particule inconştiente!… Deryzor nu e nici trist, nici fericit cu desăvîrşire?! Toată creaţia mea nu i-a fost suficientă?!

— Fiule, rosti Dumnezeu, te surprinde liniştea?... Ai văzut toată viaţa lui Deryzor în această clipă şi eşti descumpănit? Mulţi oameni s-au închinat ţie, dar aşa cum binele pe Pământ nu poate fi veşnic, tot aşa nici răul nu ar putea vreodată să-i reţină pe deplin. Pentru că în creaţie le lipseşte libertatea, şi fără libertate totul este nimic. Te miră atitudinea lui Deryzor?

El caută libertatea spiritului care numai în mine se găseşte. Oricît te vei chinui nu vei putea niciodată determina niciodată scînteile vieţii să te slujească veşnic. Nu uita că ei înainte de toate sunt spirit liber, asemeni mie, şi în Spirit tind să se întoarcă.

Atunci pentru prima dată în existenţa sa diavolul a tresărit și, pentru că în această lume există atât absurd, o face în fiecare zi de la facerea lumii, pentru că veşnicia este făcută din clipe, de aceea el este extrem de înrăit şi nefericit.

Dar Dumnezeu, Spiritul pur, care există ca persoană numai pentru noi, oamenii, ca să putem înțelege și iubi, nu este supărat pe nimic, nici măcar pe diavol, deoarece el știe că fără adversar în această lume materială nu se poate evolua și nici măcar trăi. El ştie că dracu' există numai pentru cei care cred în el, şi că mintea face realitatea!

Şi binele şi răul s-au împăcat în acea clipă, în clipa prezentă, pentru că în ea nu există nici conştiinţa diavolului şi nici a mîntuitorului, ci doar conştiinţa de sine. 

O rugăciune de rememorare a celui mai vechi adevăr despre ființele vii

Eu sunt Sinele, indivizibil, indestructibil și etern.
Eu nu sunt corpul acesta, mintea aceasta, inima aceasta.
Eu nu sunt materia, gândurile sau sentimentele.
Eu sunt cel care se află în ele și le susține, eu sunt cel care sunt!
Tot ce-mi propune mintea să obțin sau să fac nu este primordial pentru mine, fiindcă eu am deja în mine tot ce contează, fiindcă eu sunt Sinele și eu sunt cel care proiectează viața. 
La orice îmi propune mintea eu răspund: nu vreau asta! Mereu și mereu îi răspund: nu vreau asta!
Și atunci după ce ea obosește eu mă văd pe Sine, mereu deasupra, privind la corpul acesta, la mintea aceasta și la inima aceasta ca la niște obiecte ale experimentării, de aceea eu le susțin pentru abnegația lor.
Eu văd această ființă condiționată care muncește și uneori suferă, dar eu nu sunt atins de nimic, pentru că eu sunt Sinele și în mine se află toate bucuriile și toate victoriile lumii acestea. 
Eu sunt viața tuturor formelor de viață şi nimic nu mă mai poate răpune. Nimic nu mi se poate da și nimic nu mi se poate lua! Lucrurile, prietenii și membrii familiei se pot roti în jurul meu, se pot naște, îmbătrâni și muri, pentru că sunt forme ale minții, dar eu, Sinele vieții, nu voi putea fi modificat niciodată. Același voi rămâne, viu și cald, în individualitatea mea și pretutindeni, și dacă poți, semene al meu, ascultă-mă din interiorul tău, alungă-ți frica și privește realitatea în față.
Cât omul se află în iluzie poate trăi cu posesiuni și bucurii mărunte, dar când se trezește nu mai poate trăi fără liniștea renunțării, singura putere care poate să-i dezvăluie Sinele. Privește la materie, la gânduri și la sentimente ca la niște obiecte care au ajutat conștienței să se ridice.

Acum rămâi deasupra!
Tu, cel care prin școala vieții pământești ți-ai ars toate iluziile, stai ferm deasupra!

***

Această rugăciune este pentru a ne întări conștiența adevăratei noastre identități, eliberându-ne treptat de suferința identificării cu materia. La început determină o ofensivă turbulentă a materiei, dar pentru că este despre adevăr, în cele din urmă așează totul în armonie. 

***

O completare ulterioară

Desigur această rugăciune se referă la uniunea potențială cu Ființa absolută. Atunci diferența dintre Persoană si Ființă se anulează. Este in dreptul oricărei ființe conștiente sa creadă si sa spere ca prin închinare deplină si necondiționată va găsi calea spre uniunea cu Ființa absolută, chiar dacă acest fapt se petrece după o sumedenie de erori. Calitățile intelectuale, materiale sau sociale, deși pot exista, nu primează in această tentativă, ci contează mai înainte de toate sinceritatea si hotărârea cu care te abandonezi în mâinile Sinelui- Divinității supraconștiente, înțelegând ca aceasta nu este numai unica soluție ce a existat si va exista vreodată, ci si singurul mod prin care realitatea poate fi deosebită de minciună.