Există printre aspiranții la evoluția spirituală un concept eminamente fals, care își are sorgintea in căile de conduită asura sau demonice, conform careia sufletul întrupat ar trebui să fie total independent de trăirile si sentimentele semenilor săi aflați in iluzie si suferință.
Aceasta este după opinia mea o interpretare greșită a unor învățături străvechi ce si-au dovedit vrednicia în timp. Este cazul învățăturilor creștine si yoghine, acestea din urma exprimate mai cu seamă de Sri Krasna in Bhagavad Gita, care recomandă uneori retragerea din lume in rugăciune si meditație, atenționând totuși că renunțarea la lume se referă la renunțarea la dorință si la atașamentul de rezultatele muncii tale, nicidecum renunțarea la sacrificiu, austeritate si dăruire. Acest ultim atribut si anume "daruirea" este foarte prost înțeles de unii aspiranți la spiritulitate, care tind a îmbrațisa o cale degenerantă, exprimată și printr-o carte, arătând o totală indiferență si lipsa de compasiune pentru oamenii in suferință, dar aflați cu siguranță pe calea lor evolutivă, primindu-și deocamdată unele lecții de viață foarte necesare.
După opinia mea acești oameni nu trebuie abandonați, fie că sunt soția, copiii, rudele, prietenii sau pur si simplu unii locuitori din spațiul tău geografic. Abia după ce ți-ai făcut datoria, orientându-i prin exemplu personal si prin învățături înțelepte spre o cale virtuoasă îți este îngăduit să te retragi. Să nu omitem aici nivelul de conștiință a celor pe care i-ai chemat in viața ta, care poate fi foarte redus la naștere si care poate fi doar ameliorat in această viață.
Iată motivul pentru care am numit acest blog "Conștiență", pentru că într-adevăr pe calea slujirii Divinității sau a Binelui se cer multe sacrificii si renunțare la dorințele personale, dar niciodată un om nu va sluji lui Dumnezeu fără daruirea de sine exprimată prin dragoste, empatie si milă.
Poate aceste sentimente te pot afișa in ochii celor răi drept un om slab, dar tu trebuie să lupți până la capăt pentru a-ți găsi echilibrul între a rămâne viu, ca persoană, fără a cădea in cea mai cruntă depresie din cauza ignoranței celor din jur, si datoria pe care trebuie să ți-o îndeplinești pentru ușurarea suferinței acestora, transmițându-le o speranță infailibilă cu privire la viața veșnică a sufletului ce s-a dăruit Divinității. Căci doar prin această daruire sufletul se poate uni cu ea in existența cea lipsită de neajunsurile dependenței de materia grosieră.
Aceasta este după opinia mea datoria de căpătai a oamenilor de spiritualitate, si nu confortul si independența arogantă pe care unii o afișează, cu lipsa lor animalică de dragoste si empatie.
Pentru a înțelege mai clar opinia mea vă rog să citiți si poezia "Prietenul din sine", înțelegând prin acest prieten Divinitatea, cea care este Binele in lumea materială, căci abia in lumea spirituală ea este dincolo de orice dualitate. Dar până acolo omul are de trudit aici, făcându-si datoria la locul său, contribuind fie prin muncă fizică, fie prin slujire religioasă in cadrul bisericii, fie prin descoperirea si transmiterea cunoașterii spirituale, in primul rând, si abia după aceea, cu discernământul necesar, a celei materiale.