Trestie

Uneori îmi iau barda
și tai o trestie întristată
de moarte.
Plâng cu mult înainte
de a o tăia
neștiind de ce.
Plâng cu ambele mâini
unite cu pământul,
cu degetele
precum claviatura unui pian
care seamănă neverosimil de mult
cu treptele inimii 
prin care ajung în vârful conștiinței.
De acolo plâng în soare
până, ciudat,
înmormântarea se face naștere 
și e din nou sărbătoare.

Apă

Să curgi încet apă a cerului meu,
Nu rupe tulpina razelor înfipte în mine
Cu flori de o parte și de cealaltă a pajiștii
Pe care zburdă fluturii cerului.
Atinge buzele blând cu o șoaptă,
Înghite spaimele nopții,
Și gândurile surprinse-n capcana
Întâmplătoarelor fapte
Desparte-le în două râuri rivale
Să nu se întâlnească niciodată,
Nici măcar pe buzele peștilor
Îndeplinind dorințele naive
Ale pescarilor ce nu știu ce le lipsește.

Divina realitate

Tot ce a înălțat viața mea
Plimbând-o cu alai
Prin fața frumuseții neasemuite
O datorez divinului
Eliberat din încătușarea
Minții și a logicii omenești.
Datorez acestui fior
Întâlnirea cu visul
Devenit realitate.
Îmi dau palme
Și-mi interoghez materia
Care se strecoară din mine
Ca un șarpe 
Despre iluzia perenității
Când însăși cerneala
Cu care a fost scris numele omului
Se risipește în praful timpului.
Dar măreția divinului
E o amintire latentă
Cu care te întâlnești
La zenitul încrederii în sine.
Apoi universul dansează
În culoarea ochilor tăi
Cum vor ei să-l vadă.
Libertatea te mângâie
Coloana vertebrală ți se îndreaptă,

Focul încălzește,
Focul răcorește
Amintirea de tine
Complet schimbată
Neverosimilă logicii,
Raționamentul fluieră,
Rămâne cu gura căscată
În fața alternativei nevăzute,
Trăite, experimentate
Alături de toți
Cei cu care te-ai întâlnit
În divina realitate.

Supraconștiință

Supraconștiința este ermetică
Ascunsă privirilor slabe,
Nu are hotar printre cele
Care se mișca ori se învârt.
E a nimănui și totuși a tuturor,
Respiră și așteaptă,
Se arată celor umili,
Necunoscutul de departe
Îl face aproape.
Și plânge dorul
De toate neîmplinit,
Mai ales al florilor uscate
Din pricina iubirilor
Ce nu aud bătaia
Inimii noastre.

Noaptea prea lungă
Se transforma-n lumină,
Lacrimile creează mărgăritare,
Cerul oscilează ca ceasornicul,
Și pământul vindecă rănile
Nemuritoritorilor 
Care nu şi-au desăvârşit căutarea.
Știți oare,

Anotimpurile, viețile se rostogolesc
Unele după altele
La ordinul supraconștiinței tale,
Iar carisma, vorba convingătoare
Nu le-ai mai dorit
În această mișcare
A eternului freamăt,
Ca să vezi cum e lumea
Când ești obidit,
Și atunci o vezi drept
Obosit de neliniștita goană
După putere și glorie
A tuturor formelor 
Prin care-ai trăit.