Trestie

Uneori îmi iau barda
și tai o trestie întristată
de moarte.
Plâng cu mult înainte
de a o tăia
neștiind de ce.
Plâng cu ambele mâini
unite cu pământul,
cu degetele
precum claviatura unui pian
care seamănă neverosimil de mult
cu treptele inimii 
prin care ajung în vârful conștiinței.
De acolo plâng în soare
până, ciudat,
înmormântarea se face naștere 
și e din nou sărbătoare.