Singurătate

Toate florile lui martie
Cad în aprilie
Odată cu stelele din fiecare zi
Pe care nu le vedem niciodată
Până ce nu se lasă înserarea.
Oare de ce trebuie să așteptăm
Atât de mult confirmarea deșertăciunii,
Un sunet al oricărui simț
E suficient ca să vedem deșertul
Valurilor ce se scufundă în sine.
Piciorul se clatină
Sub a umbrei lui greutate,
Ah, cât aș fi vrut să nu văd
Acest gol care era deja născut
Înainte de a mă naște,
Ah, cât aș fi vrut să nu cred
Că voind să mă salvez
Înot în valurile-i și creez
Un deșert de singurătate.

Copacul

Mi-am așezat crengile
În formă de copac,
Mirosul l-am pus în ele
Și i-am dat flori,
Albe, roz, galbene în mijloc,
Și albine să le ducă iubirea
În fructe dulci ori amare.

Uneori am luat copacul în brațe
Și l-am străbătut până în vârf,
Cei de jos au crezut că sunt pierdut,
Dar eu chiar am atins cerul cu mâinile.

O ramură nevăzută ochiului muritor
S-a întâlnit cu ramura mâinii mele stângi
În dreptul inimii și a sărutat-o cu un fior
De dincolo de timp.

Mi-a fost frică urcând,
Crengile se uscau mai repede
Decât puteam eu să urc,
Trosneau prea repede, prea trist
Chiar mai tragic
Decât puteam eu să le acopăr plânsul.

Am simțit durerea a o mie de spini
Toți ascuțiți, toți mlădioși,
Cu o traiectorie sinuoasă
Prin simțurile mele,
Luate la rând de încercările vieții.

În solul elementar,
Arat de plugul anotimpurilor,
O sămânță am pus,
Și în ea m-am semănat eu în întregime,
Veșnic pregătit să refac copacul,
Florile, păsările, fructele și stelele.