— Ce te roade fiul meu? rosti Dumnezeu, clătinînd din cap în sens cît se poate de metaforic, deoarece, vă daţi seama, el nu putea să aibă cap ca toate capetele, în pericol uneori să se spargă. El a fost destul de precaut dintotdeauna şi nu s-a afişat niciodată în vreun fel, mai cu seamă cu această ordinară podoabă. Iar te văd întunecat de parcă ţi-ar face plăcere să suferi. La fel de mult ca soarta fratelui tău mă preocupă soarta ta şi dacă aş putea să-ţi şterg măcar și pentru o clipă întunecimea din privire aş face orice, numai să nu pun în pericol echilibrul vieţii şi al universului. Știu că vrei să mă convingi că ai dreptate; după cum văd iarăşi vrei să discutăm pe marginea acestui subiect… Nu vreau să adaug tristeţe mai multă inimii tale sfîşiate, suferinţa ta e cea mai mare pedeapsă pe care ai dăruit-o lumii şi cu ea te hrăneşti zilnic cu nesaţ...
Spune-mi dar ce te roade, căci văd, după săbiile pe care le scoţi din ochi, că la celelalte focuri care te ard s-a mai adăugat unul.
— E vorba de robul tău, Deryzor, tată. Mi-ai lăsat lumea s-o pun la încercare în fel şi chip, ai spus că nu mă vei obstrucţiona cu nimic…
— Cum aşa fiul meu?! L-am binecuvîntat eu pe Deryzor mai mult decît pe ceilalţi oameni? Ai fost de faţă la naşterea lui. Am făcut eu ceva deosebit?… Pămîntul se învîrte după legile tale... Încă de la început ţi-am spus că nu o să mă amestec în creaţia materială, căreia eu nu i-am prevăzut nicio noimă. Dar tu te-ai încăpăţînat, ca de obicei, şi ai spus că îmi vei demonstra că există ceva superior vieţii în sine.
Am văzut cum ai tresărit cînd Deryzor s-a născut. Dar am făcut eu să fie vreo tresărire în ceva?! Parcă ai vrea să-mi spui că eu sînt vinovat că în sistemul tău s-a strecurat o eroare şi din nebuneasca lui complexitate, întru totul după voia ta, ai ajuns să greşeşti.
Tu ştii că expresia "robul meu" este o metaforă. E chiar viaţa mea care a coborît în creaţie prin cel născut din mine şi tu în acest sistem eşti stăpîna ei.
Îl urăşti nebuneşte acum, dar eu știu că nimic nu e veșnic și te vei schimba, de aceea întotdeauna te-am iubit la fel de mult ca pe el. Știi că în mine nu există cantitate. Mă poţi acuza de orice dar nu şi de părtinire!
— Mă enervează la culme orice discuţie cu tine. De cîte ori plec de la tine jur să nu mă mai întorc niciodată. Cu o furie nebună extind cosmosul cît mai departe de sine şi-l împroşc spre depărtări, în particule nenumărate. Eoni fără număr concep stratageme cu care să te prind în greşeală…
— Fiul meu, de ce te chinui?! Înţelege că greşeala există numai în mintea ta, cea care judecă. Eu sînt spirit pur... Unde ar putea să stea în mine greşeala?!
— Spui că nu eşti amestecat în menţinerea echilibrului cu care Deryzor străbate creaţia. Dar cum face?
Eu, cel care ofer înțelegere și logică minții umane, nu pot înțelege...
— Ţi-am spus de atîtea ori că Spiritul vieţii nu poate fi şters. Cînd binele şi răul se anulează prin echilibru perfect apar oameni ca Deryzor. Mă acuzi pe mine pentru nemulțumirile tale, dar să știi că nu eu am făcut asta. Acţiunea ta face ca lucrul acesta atît de rar în univers uneori să se întîmple...
— Răbdarea lui mă face să disper! Nu-mi place să-ţi cer, dar oricine poate greşi o dată. Îl voi lăsa în pace pentru totdeauna dacă mi-l dai să-l mai nasc o dată. Orice greşeală are o rezolvare!... Îţi dai seama cît de furios sînt să recunosc în faţa ta că pot să greşesc?!
Ştiu de ce şi-a păstrat spiritul pur acest om atât de special. Fratele meu i-a dat binele în creaţie cît a vrut, eu i-am dat răul cît am putut. Ştii că nu protejez pe nimeni şi nu iert nimic. Dar, ce Dumnezeu!, deşi oamenii tind să spună: ce dracu!, cum s-a întîmplat ca dintr-atîtea numere cîte conţine infinitul, eu să-i dau răul exact cît fratele meu i-a dat binele, astfel încît dualitatea să se anuleze şi el să tindă spre spiritul pur?!
Dacă eroarea asta se mai repetă se prăbuşeşte universul meu!… Ştiu că fratele meu coboară adesea pe Pământ să-i învețe pe oameni dragostea, sentiment pe care eu nu l-am simțit niciodată și nici nu cred că există. Eu cred că ceea ce numiți voi dragoste este dorință a simțurilor și atât. Pe el l-ai convins dar pe mine, nu!
— Dragul meu, scuturăm iarăşi praful de pe cărţile vechi. Ţi-am dat libertate maximă, căci eu nu am nici un motiv să constrîng. Ai tulburat prin vicleniile tale chiar și mintea credincioșilor mei pentru scurt timp. Ai spus despre Iov că este robul meu şi mi se închină numai din interese materiale. Dar el nu era robul meu pentru că eu nu am nevoie de robi. Dar oamenii, în schimb, au nevoie de un Spirit protector care să le ofere încredere în inima lor.
— Ha, ha, rîse fiul drăceşte, m-am amuzat copios atunci şi citesc cu plăcere infernală acea parabolă, mai ales acele fragmente în care eu am strecurat minciuna, șoptindui-o la ureche scriitorului biblic.
— Mda, ai înşelat oamenii cu perversitate, încurajîndu-i să se închine în primul rând pentru a fi răsplătiţi material. I-ai făcut tot mai încăpăţînaţi şi mai dificili, amestecînd lucrurile în oale otrăvite, înşelîndu-i cu plăcerile simţurilor… Acum ce mai dorești?! Spune-mi deschis, căci ştii că
trăieşti pe suportul meu, şi dacă vreau oricum pot afla.
— Da, ştiu că tu nu poţi fi păcălit, de aceea, franc, îţi voi spune ce vreau.
A fost uşor să păcălesc atunci lumea. Aproape nimeni nu s-a întrebat de unde am apărut eu. Proştii au crezut că am apărut din ceva ce nu este din tine. Mă bucur totuşi că eu i-am educat pe proşti, unul pentru altul. Au citit printre rînduri şi s-au mulţumit cu firimiturile pe care eu le-am lăsat să cadă.
Povestea este consemnată și în ceea ce se numește acum Chandogya upanishad, unde tu, sub numele de Prajapati, ca parinte al vieții, i-ai instruit pe demoni și pe zei cu privire la cunoașterea sinelui. Bineînțeles, eu sunt de partea demonilor, și cred în continuare că trupul este sinele, ceea ce voi încerca în viitorul omenirii să dovedesc prin cercetarea științifică asupra materiei și prin confortul oferit de tehnologiei. În fine, în strategia mea s-a strecurat o eroare, dar am s-o repar...
Oricum oamenii dintotdeauna au căutat comoditatea şi s-au învelit în puf într-o beţie de simţuri confuze. Nici măcar nu s-au întrebat cum cineva poate să facă ceva dacă nu are acea capacitate din Spirit. Au crezut că stoicismul şi puterea lui Iov de a suferi toate dezastrele sînt realizări materiale, şi de atunci au început şi mai cu foc de la mine din iad să-şi fardeze chipul și persoana. Au văzut o realizare acolo unde nu ar fi fost decît intervenţia divinului, în slăbiciunea lui eventuală, de a fi părtinitor în susţinerea creaţiei materiale, care se învîrte în jurul ei şi în afară de susţinerea mea nu poate duce la nimic. Nu le-a fost evident că era vorba de credinţa în propria lor minte deja contaminată. Nu le-a fost evident că Iov nu ar fi putut rezista decît dacă tu nu i-ar fi dat putere să o facă. Iar răsplata pe care a primit-o, conform poveştii, a fost de tot rîsul. Zice-se că tu l-ai binecuvîntat, ca răsplată pentru credinţa lui, cu şi mai multă materie, cu alte soţii şi alți copii cu care să-şi îmbete simţurile, neştiind, sărmanii, că tocmai din această cauză fiinţa omenească nu-şi poate regăsi liniștea sufletească, din cauza iadului care o arde şi care naşte drumuri noi şi coordonate nenumărate…
— Da, rosti Dumnezeu, te-am lăsat să faci ce vrei pe suportul vieţii, aşa cum am promis, pentru că e un pas înainte chiar să te bucuri de răutate. Dacă fratele tău este bucurie, ori de cîte ori te poţi bucura de ceva lucrezi împreună cu el şi mai există speranţa de a renunţa şi de a te întoarce acasă…
— N-am epuizat toate coordonatele existenţei, mai sînt infinităţi de posibilităţi prin care mi-am pus mintea să caute. E adevărat că sînt obosit, dar ura îmi dă energie să mă ridic iar şi iar. Oamenii încă nu ştiu ce e răul! O să-i fac să regrete amarnic că nu s-au închinat în faţa mea şi numai a mea! E ca dracu’!, pardon, e aşa ca mine, deşi stăpînesc întreaga materie nu pot face ca spiritul tău să mă îndreptățească.
E atît de greu pentru tine să înţelegi că eu sînt puterea pe Pământ?! Lasă-mă pe mine să conduc, eu sînt energia creatoare, eu sînt viitorul!
— Uită-te ce spui, fiule. Te-ai îndrăgostit de durere şi nu poţi să concepi viaţa fără ea. Dar viaţa nu e durere. E adevărat, nu e nici bucurie! Viaţa este ceea ce este: curgătoare, completă și desăvârșită, acceptă asta!
— Nu! vui năprasnic Răul, înnebunit de prea multe gînduri care se băteau cap în cap, cum li se întîmplă tuturor celor care se gîndesc prea mult la cîștigurile materiale... Nu înainte de a îndrepta greşeala pe care am făcut-o cu Deryzor! Mai mulţi ca el şi lumea îmi va vrea binele cînd eu, dintotdeauna, am vrut să-mi vrea răul. Riposta pe care oamenii au dat-o răului a fost energia prin care eu am trăit. Fără lupta împotriva răului eu ajung dezarmat, fără să fiu ucis mereu cu ură extremă eu nu mă pot naşte în fiinţe tinere, care să mă ducă mai departe.
— Şi ce ai de gînd să faci? îl întrebă Dumnezeu pe cel care de o veşnicie suferă mereu. Vrei să-l deposedezi şi pe Deryzor de toate bogăţiile lui? spuse Dumnezeu, rîzînd părinteşte. Vrei să-i iei hainele de pe el pe care oricum nimeni nu le vrea?! Vrei să-i iei banii pe care oricum nu i-a avut niciodată?! Vrei să-i iei soţia şi copii pe care niciodată nu i-a avut în realitate?! Ce vrei să-i iei bietului Deryzor?
— Nu! Să fiu al dracului, dacă vreau să-i iau ceva!
— Nu vrei să-i iei nimic?! spuse Dumnezeu, rîzînd parintește. Atunci pur şi simplu devii bun. Renunţi?!
— Ba nu, n-ar mai fi mintea o drăcie în cei ca mine dacă n-aş mai avea soluţii în tolba mea cu săgeţi otrăvite.
— Hm, clătină Dumnezeu din capul său metaforic, defel de vreo culoare sau formă. Atunci ce vrei să faci?
— Ce vreau să fac?… Vreau să-i dau de toate, cele mai dulci lucruri şi nenumărate, aşa cum n-am dat nici mamei dracului, care numai în cazul meu special este creaţia mea. Am greşit că lui nu i-am dat nimic! El este unul dintre aceeia care a învățat să nu-și dorească nimic pentru a fi fericit și s-a bucurat cînd i s-a luat. Aşa ceva nu am putut să concep! Nu am mai întîlnit om care să nu se înfurie din cauza lipsei, n-am mai întîlnit om care să nu te înjure măcar în cele mai ascunse unghere al minţii lui de greutăţile pe care le trăieşte. Atunci cînd oamenii au făcut-o m-au socotit una cu tine şi am fost satisfăcut. Se rugau la mine să le dau şi mă numeau cu numele tău.
Voiau sănătate, copii, aur, dolari, cîştiguri la loto, curve, soţii de acelaşi sex… Doamne! Cît am mai rîs! Clocoteam de hohote înfundate ca sîngele care gîlgîie în gâtul unui porc înjunghiat. Simţeam clar lama cuţitului intrînd în gîtul sau inima omului în care mă aflam şi mă bucuram nespus de această durere enormă. Dar cu Deryzor am dat greș. L-am considerat prea prost şi această tendinţă desigur s-a răspîndit prin toţi oamenii. Şi cînd colo el a început să planteze florile vieţii prin iadul meu. I-am dat răgaz să mediteze neobstrucţionat şi el a dăruit nimicului fericire sau, cel puţin, un echilibru care nu exista în planurile mele. Îţi dai seama ce înseamnă asta? - Recunoaşterea faptului că se poate trăi numai cu spirit, zdruncinarea muncii mele de o eternitate, victoria ta asupra mea. Ştii ce înseamnă fiul care nu îşi poate depăşi tatăl? Moartea minţii individuale, încetarea raţiunii ei de a exista…
— Ciudat de-ncurcată mai e mintea asta a ta, pe care nu o invidiez deloc, spuse Dumnezeu cu mirare. Aşadar ce vrei să faci cu bietul Deryzor, mai concret?
Nu am de ce să-l apăr pentru că el este o idee, ştii bine. El nu poate muri în realitate, ca orice ființă vie, dealtfel, căci fiecare reprezintă doar o idee în materie.
— Pentru prima dată eu, cel care iau, am să dau: simţuri încinse ca jarul pe care stă bărbatul cel mai viril înconjurat de cele mai frumoase femei, bani pe care nici cei mai dăruiţi bancheri muncii lor nu ar putea să-i
numere vreodată, copii frumoşi şi mulţi cîtă frunză şi iarbă, pămînturi întinse pe care turmele lui nenumărate să pască pentru ca el să aibă carne să se-ndoape zi şi noapte. Orice lucru pe care mintea poate să-l conceapă pentru plăcerea ei îi voi da cu dobîndă, tot universul i-l voi oferi să-l străbată în lung şi în lat, endorfinele vor galopa prin trupul lui cu o viteză nebună şi-i voi da şi putere să le ducă, mai abitir decît unul care şi-a injectat un sac de heroină…
— Şi ce speri că vei face cu asta?! rosti Dumnezeu, privind ţintă la fiul său transformat într-un vulcan de răutate nestăvilită.
— Nu ți-e clar?! Îl voi face să uite Viaţa, laolaltă cu ceilalţi oameni. Pe orice va pune mîna se va transforma în aur. Îl voi lua încet. Cu afaceri mici îl voi bucura la început. Apoi cu cît mai mari. Îi voi da toate pămînturile din Pipera, apoi Manhattan-ul şi toată coasta de Est, apoi îi voi da California şi pe gigantul Microsoft; apoi Luna, ajungînd acolo cu sonda spaţială Apollo, cea care nu a ieşit mai mult decît cîteva sute de metri în faţa unui hangar din deşertul Nevada, apoi îi voi da pe Marte, că-i mai apropiată, pe Jupiter şi pe Pluto, să-şi facă casă de vacanţă unde pofteşte, galaxie după galaxie îi voi da şi în jurul cozii în care se învîrte cîinele toate vieţile îşi va trăi. Asta vreau să fac, rîse cel din Unul născut, drăceşte.
— Eu n-am vrut să te naşti în materie, oftă Dumnezeu fără oftică, pentru că el era sigurul care ştia cu certitudine că
toate acestea se produceau în minte.
Şi dracul s-a ţinut de cuvînt. I-a dat lui Deryzor tot ce-a zis şi altele pe care încă nu le-a zis niciodată. Şi-a amintit tot ce ştia şi s-a întrecut pe sine, cel care era pe jumătate, şi a ajuns bun pe nesimţite, căci era atent doar cum să-şi pună planul să funcţioneze ireproşabil.
Apoi s-a uitat spre materie satisfăcut de drăcia lui şi l-a căutat pe Deryzor, aşteptîndu-se să-l vadă istovit de griji nenumărate, încîlcit în mlaştinile organice ale pămîntului, plin de fluide ca în chinurile facerii.
— Am dat tot ce-am putut!, şi-a zis. Creaţia mea acum trebuie să fie desăvârșită! Şi şi-a eliberat privirea asupra întregii existenţe, aşteptîndu-se să o vadă mai mare decît a putut să o vadă vreodată.
E important să-l văd pe Deryzor captivat de plăcerile puterii într-o beţie în afară căreia să nu mai fie nimic, sau apăsat de cele mai negre griji cu privire la viitorul său pe tronul puterii. Important este să fie captat cu desăvîrşire de gîndirea sa, îşi spuse dracu’, și să fie pe deplin dăruit acţiunii.
— Stai tată lîngă mine, să-mi vezi desăvîrşirea, spuse el către Dumnezeu, o viaţă de om pentru noi e doar o clipită.
O, dar nu se poate!… Explodez peste univers şi-l fac o infinitate de particule inconştiente!… Deryzor nu e nici trist, nici fericit cu desăvîrşire?! Toată creaţia mea nu i-a fost suficientă?!
— Fiule, rosti Dumnezeu, te surprinde liniştea?... Ai văzut toată viaţa lui Deryzor în această clipă şi eşti descumpănit? Mulţi oameni s-au închinat ţie, dar aşa cum binele pe Pământ nu poate fi veşnic, tot aşa nici răul nu ar putea vreodată să-i reţină pe deplin. Pentru că în creaţie le lipseşte libertatea, şi fără libertate totul este nimic. Te miră atitudinea lui Deryzor?
El caută libertatea spiritului care numai în mine se găseşte. Oricît te vei chinui nu vei putea niciodată determina niciodată scînteile vieţii să te slujească veşnic. Nu uita că ei înainte de toate sunt spirit liber, asemeni mie, şi în Spirit tind să se întoarcă.
Atunci pentru prima dată în existenţa sa diavolul a tresărit și, pentru că în această lume există atât absurd, o face în fiecare zi de la facerea lumii, pentru că veşnicia este făcută din clipe, de aceea el este extrem de înrăit şi nefericit.
Dar Dumnezeu, Spiritul pur, care există ca persoană numai pentru noi, oamenii, ca să putem înțelege și iubi, nu este supărat pe nimic, nici măcar pe diavol, deoarece el știe că fără adversar în această lume materială nu se poate evolua și nici măcar trăi. El ştie că dracu' există numai pentru cei care cred în el, şi că mintea face realitatea!
Şi binele şi răul s-au împăcat în acea clipă, în clipa prezentă, pentru că în ea nu există nici conştiinţa diavolului şi nici a mîntuitorului, ci doar conştiinţa de sine.