Deryzor în pelerinaj la sfântul munte

(parabolă revizuită din cartea  Aventurile lui Deryzor)


Deryzor aflase că la munte aerul este mai tare.
— Unii oameni chiar şi-au spart capul de el, îi spuse un vecin, plin de intenţii bune. Ei spun că sînt pietre, dar tu să ştii că totul este aer.
— Sigur că da, răspunse Deryzor, o să mă duc să privesc, căscînd gura. Eu cred că astfel te hrăneşti şi în consecinţă acumulezi învăţătură.
— Cu gura căscată?! Dar nu poţi vorbi. Cum o să-ţi exprimi înţelegerea?!
— Dacă o am este inexprimabilă, dacă nu o am cum aş putea s-o exprim? Pe drum s-ar putea mulţi să m-asculte, dar Dumnezeu ştie dacă ascultîndu-i pe alții faci ce este bine...
— Vorbeşti de parcă te-ai duce în Hades. Doar te duci în pelerinaj… Poţi să întîlneşti acolo oameni iluminaţi, pentru că muntele e mai aproape de cer. Tu crezi că cei care şi-au cîştigat acest renume au trăit în zadar pe înălţimi singuratice?!
— Ştiau ei ceva, dar n-au spus niciodată totul din lipsă de cuvinte și instrumente.
— Se spune că aveau doar un bol şi un toiag. Se căţărau pe stînci şi stătea nemişcaţi laolaltă cu ele. De aceea nu i-a văzut mulţi trecători…
— Am auzit că şi astăzi stau tot pe acolo. Plec în munte, căci vreau să-i caut. Totuşi e curios că din atîţia oameni care se duc aproape regulat pe munte în drumeţii misterioase
şi adînci nimeni nu i-a mai văzut, căci n-am mai citit nici un articol în ziare despre ei.
— Poate s-au făcut apă şi au curs în mare?!
— Da, dar şi apa se evaporă şi ajunge iar pe creste de munte. Trebuie să se fi întors înapoi! Voi încerca să-i găsesc, spuse Deryzor, plin de speranţă.
Cîmpiile s-au întins cît au putut, dealurile s-au opus din răsputeri despărţirii de tovarăşul lor drag. Au încercat să-l reţină cu cele mai înflorite privelişti şi cele mai frumoase rîuri, limpezi ca lacrima viţei-de-vie, pomii şi-au scuturat roadele cu nespusă dărnicie dar paşii lui Deryzor nu s-au oprit.
La poalele munţilor s-a întîlnit cu pietrele căzute de pe coamele timpului, ruginite de muşchi, pufoase ca o pernă, îmbiindu-l să se culce. Ca să-l oprească cerul a vărsat ploaie-nspumată şi albia pîraielor a luat aripi ameninţătoare din aşchii de brad, ascuţite ca săbiile heruvimilor. Stîncile au devenit negre ca ochii celor fără de răsărit!
Lumina se ascundea de străini, căci munţii nu voiau s-o lase să plece, lăsîndu-i întunecaţi. Învăţătura înţelepţilor trebuia să rămînă în locurile liniştite, altfel ea s-ar fi transformat în cuvinte. Din cuvinte se nasc interpretările, şi din interpretări războiul. Învăţătura trebuia să rămînă pe crestele munţilor!
Asta era porunca divinului şi pentru asta ei fuseseră crescuţi din inima vieţii care nu se opreşte niciodată să bată.
— Tu nu vei putea duce vreodată cunoaşterea la marea cea întunecată, acolo unde simţurile sînt încinse de căldura trupurilor care se învălmăşesc. Acolo totul este materie, nisip încins de focul emoţiilor. Cunoașterea nu o poţi lua dar tu poţi rămîne…
Dar Deryzor nu a vrut să rămână deocamdată și s-a chinuit să rupă măcar și o unghie din roca aceea misterioasă ce purta cunoaşterea. A luat numai praful în cele din urmă şi s-a întors în satele și orașele de cîmpie.
S-a întors ca să cunoască întoarcerea şi a răsuflat aerul înălţimilor peste casele oamenilor, covîrşiţi de griji şi de trebi.
A rămas cu obiceiul de a-şi căra răsuflarea cu băgare de seamă să nu o piardă pe drum, şi este fericit dacă înviorează cu ea măcar și o singură fiinţă rătăcită, redîndu-i speranța.
Deryzor este fericit printre fericiți și trist printre triști. De aceea Deryzor este omul.